inceputul

Acest blog este dedicat fetitei mele scumpe, Diana Ecaterina...
Sa incepem, asadar, cu inceputul..un inceput frumos cu un om minunat, care este tatal Dianei, sotul meu...
Fiind stabilite toate datele nuntii, inclusiv intalnirea nasilor cu familiile noastre , am purces la lucru...cu succes... In data de 12 septembrie aveam sa vad ca testul de sarcina imi arata 2 liniute...bucuria pe care am simtit-o atunci e greu de descris in cuvinte. Ma simteam altfel, undeva sus deasupra lucrurilor, urma sa dau nastere unei vieti, copilul meu... pe care mi-l dorisem de mult.
Sarcina nu a fost grea, dar nici usoara, pentru ca aveam dureri daca faceam mai mult efort fizic. Prin urmare, am hotarat sa intru in concediul de risc sa nu expun puiul nici unei duficultati, sa l pierd. Aveam de pe atunci teama de pierdere( voi mai vorbi de temeri). A doua zi , aveam sa aflu ca e fetita. Informatia nu era certa, dar m-a bucurat enorm. Si mi-am zis ca trebuie s-o cheme Catrinel, de la Ecaterina, ca pe nasa mea, care mi-a fost ca o mama.. care m-a ajutat sa ma maturizez. Si asa a ramas... insa cu o mica modificare , o cheama chiar Ecaterina, e al 2 lea nume, primul e Diana, si asa o strigam pentru ca e mai simplu si suna dulce...
In febrruarie o dr careia probabil nu  i-am fost simpatica, a concis ea ca bebelusa ar avea probleme grave, desi avea toate investigatiile de monitorizare a sarcinii in fata si putea sa faca simplu gest de a citi...Ma rog, aveam  o stare vecina cu nebunia la gandul ca fetita nu e bine si la ideea ca un cadru medical superior se poate purta cu asa lipsa de profesionalism..
in sfarsit, am schimbat medicul, si acest domn doctor m-a ajutat sa aduc pe lume minunea. S-a nascut pe data de 13 mai la ora 9.37 prin cezariana.Cuvintele nu pot descrie in deplinatate starea pe care am simtit-o cand mi-am auzit copilul...era un plans care ma chema .Asa l-am perceput atunci si am hotarat ca fetita mea va plange cat mai putin posibil , pentru ca ma va avea alaturi mereu... Se trage de undeva de departe , din anii 70, cand undeva era uitat un copil intr-un spital de profil...
     In maternitate a ridicat toata sectia de neonatologie in picioare, ca nu mi auzea vocea. Asadar, mi-a fost adusa din prima noapte si a dormit alaturi de mine, desi pana in acel moment plangea neconsolat.
    Ma gandesc ca am un copil minunat care ma simte si ma iubeste neconditionat de la care am inceput sa invat usor, usor lectii simple, pe care nu le primisem inca. Oricum eu imi percep copilul ca un dar divin, menit sa schimbe la mine tot ceea ce trebuie schimbat. Si ce daca e micuta? Pentru mine e un profesor, care ma invata ce e iubirea neconditionata, rabdarea, sacrificiul pana la abolirea instinctului de conservare...
Atat pentru inceput. Te pup, iubita mea!